Poemele din volumul bilingv româno-spaniol Butonul de panică (Editura Neuma, 2023) al Gelei Enea, revendicându-se de la mutaţiile ontologice care au loc în discursul literar curent, postmodern, sunt generatoare, înainte de a elibera limbajul de corsetul sensurilor produse la nivelul semnificaţiei iconice, de multiple reacţii esopice şi sintactice modelatoare. În mod categoric, izotopii toposurilor, temelor şi motivelor lirice, întâi dizolvate, mai apoi întrupate, în texte locuite de imaginar, activează ideea „unei lumi văzute ca text în mişcare” (Baudelaire), mereu pândită de haosul existenţial: „nu e nevoie/ să mori de-adevăratelea ca să ştii ce e moartea/ o poţi duce pe picioare ca pe-o boală/ nimeni n-o să observe cum te chinui/ să te desprinzi de lucruri/ că se lipesc de tine ca plasturii pe răni/ nu rămâne nimic neacoperit/ pe unde să mai intre privirea unui prieten/ vorbele de duh ale mamei/ ciocolata cu alune sau biletul câştigător la loto/ în schimb/ dacă vrei să strigi după ajutor/ şi nu-ţi vine niciun nume în minte/ atunci da/ e timpul să mori/ nu e nevoie/ să te baţi cu pumnii-n piept că eşti mare poetă/ că ţi-a prins dumnezeu nobelul pe breloc/ dar dacă poţi să-i opreşti pe traficanţii de like-uri/ în faţa vitrinei unde-ţi sunt expuse cărţile/ să-i vezi cum îşi caută prin buzunare/ mărunţişul/ atunci da/ te poţi bate cu pumnii-n piept/ până se rupe bluza pe tine/ şi se vede cum îţi zvâcneşte muşchiul inimii/ asta se-ntâmplă doar marilor poeţi” (nu e nevoie).

În viziunea poetei, accentul pe imanenţă şi pe schimbarea frecventă a perspectivei de a canoniza realitatea, evident, în actul de producere a scriiturii, constituie un mod sublim de înnoire ludică a rostirii. Asumarea unui asemenea travaliu permite, înainte de toate, despărţirea de normalitatea limbajului obişnuit, aflat, cum aluziv sugerează, în moarte clinică: „mă uit la mâinile mele cu degete răsfirate/ dac-aş creşte precum eucalyptus regnans/ copacul acela/ capabil/ să-şi frângă singur crengile pentru-a supravieţui/ mi-aş frânge şi eu degetele/ sau măcar aş ţine pumnii strânşi/ n-aş mai scrie poeme de care să-mi fie ruşine că/ mă vede/ lumea cealaltă/ adică străina/ mă vede cât de goală sunt/ (…)/ mi se rostogolesc ochii peste viitor/ am vocaţia premoniţiei/ îmi dau singură-n cărţile/ pe care le scriu şi nu-mi iese asul nici măcar/ din mânecă/ voi vă zgâiţi la cuvintele mele/ aşteptaţi/ stări euforice/ ia mai turnaţi-vă şi singuri în pahare/ că nu vă pot mulţumi pe toţi” (mi-a scăpat lumea printre degete).

Personajul poetic este angajat, în exerciţiul de decriptare scripturală a mesajelor, să valorifice resursele lăuntrice, biografice şi expresive ale unui eu împovărat de „turme de gânduri/ (…)/ eclozând în cuvinte indescifrabile” (abatoarele): „şi/ uite unde am ajuns în final/ circuite inflamate de metafore/ din care străpung sensuri cum ies viermii/ dintr-un măr aparent sănătos/ ţi-aş spune atâtea dar mi s-a oprit ceasul/ mi s-a oprit limba/ mi se va opri inima” (ţi-aş spune); sau: „aş fi vrut un nume de botez americănesc/ oamenii să-l treacă-n agende/ şi să aibă grijă la pronunţie/ nu era nevoie să scriu poezii/ pentru a vindeca o rană cu altă rană/ şi mai ales mi-aş fi dorit/ să nu fi scris niciodată textul acesta” (mi-aş fi dorit o viaţă perfectă).

Reflecţia asupra angoaselor vieţii, jocul dublu, metaforic, al limbajului, reprezintă dominantele ireductibile ale fiinţării poetice prin care Gela Enea „întoarce lumea pe dos” (între două coperţi aud cum crapă inima Sylviei Plath), în intenţia firească de a sacraliza şi solemniza himerele realului creator: „spune-mi că există o firidă a memoriei unde/ mă zăreşti agăţată în perdeaua de la dormitor/ o scamă un fir de praf o adiere a unui vânt complice/ şi că fix în acele momente/ ai sparge în pumni primul obiect/ care ţi-ar cădea sub ochi/ spune-mi că n-ai fi vrut să se-ntâmple dă vina/ pe ceilalţi pe destin/ pe divinitate/ dar fă-o muşcându-ţi palmele urlându-ţi neputinţa/ ca pe un titlu de glorie/ ca pe o epocă waldorf pentru talentul/ de predicator despre beneficiile uitării/ dacă ai trăi în lumea în care trăiesc eu/ spune-mi că şi tu ai scrie poezii/ pentru câţiva amici” (spune-mi).

Rezonanţa reflexivă a paradigmaticelor „scripturări” confesive, incisiv substanţializate poematic în viziuni bazate, în adâncime, pe substituţia abruptă a realităţii în ficţiune, validează o conştiinţă artistică livresc-proteică, predispusă permanent la visare şi contemplare, reliefând în felul acesta apetenţa pentru o ineluctabilă reificare a „vocii” tăcerii, recuperată din strigătele alienante ale memoriei care „îşi trăieşte exilul” (ego sum qui sum): „sunt tânără în fotografii vezi bine şi bătrână/ în poeziile pe care le scriu/ nu-mi ţin minte anii/ de-asta trebuie să dau peste cititori/ capabili de premoniţii/ eşti tu unul dintr-aceştia?/ intuieşti tu unde stă pitită ziua pe care nu vreau/ să mi-o aduc aminte/ niciodată şi cu toate astea/ îmi străpunge ca un burghiu/ trezirea din somn dar ziua/ marilor revoluţii/ care m-au proiectat în cufărul cu vechituri/ unde îşi ţine ea stindardele” (şi până la urmă ce cauţi tu aici).

Deseori poeta recurge la subterfugii retorice: retrăgându-se din prezent în text, desigur, prin convertirea plăsmuirilor, pentru a interacţiona cu propriul alter ego, textualizează fericit puterea magică a cuvintelor, întărind aserţiunea lui R. Barthes potrivit căreia, proprietar al unor „amintiri circulare” fiind, este imposibil „de-a trăi în afara textului” (Plăcerea textului. Roland Barthes despre Roland Barthes. Lecţia, Ed. Cartier, Chişinău, 2006). Gesturile eroului biografic, susţinute cu rafinament de fluxul amintirii, oferă o cheie simbolică pentru descifrarea misterelor sale lăuntrice, recognoscibile, şi pentru sublinierea empatiei auctoriale. Suntem martori, în această împrejurare, la transmutarea virtuţilor cathartice ale poeziei în planul trăirilor catalizatoare de înţelesuri ontice, datorită cărora timpul şi lumea capătă, sincretic, noi semnificaţii existenţiale: „câte acoperişuri/ atâtea prăbuşiri/ câte gropi/ atâtea surpări/ pentru marea împăcare a trupului cu sufletul/ să ne pictăm pe faţă tribal/ e momentul să implorăm zeii/ să-i convingem că sufletul şi trupul omului/ au fost cândva/ asemenea lor/ stăpânii punctului/ dar au aşezat lângă punct încă un punct şi încă unul/ să fie cu noroc/ ziceau/ şi uite ce-a ieşit” (căci unde este trupul).

Cartea Butonul de panică a Gelei Enea este, dincolo de tribulaţiile biografice, o incursiune iniţiatică în actualitatea seducătoare a unei lumi palimpsestice, utopice, captivă în „cercurile istoriei”, care, într-o insolită coerenţă, experimentează inventiv „starea aceea când devii o cruce azvârlită-n valuri/ şi nimeni nu se aruncă după ea” (starea aceea).